Stres

Termenul de "stres" a fost introdus pentru prima dată în fiziologie și

psihologie de Walter Cannon în lucrările sale clasice despre răspunsul

universal "luptă sau fugi".

În 1936, celebrul cercetător al stresului, fiziologul canadian Hans a publicat prima sa lucrare privind sindromul general de adaptare, dar pentru o lungă perioadă de timp a evitat să folosească termenul "stres", deoarece acesta era folosit în mare parte pentru a se referi la tensiunea "neuropsihologică" (sindromul "luptă sau fugi").

Începând cu anul 1936, conceptul de stres a fost dezvoltat şi popularizat în mediile ştiinţifice şi medicale din lumea întreagă de către fiziologul canadian Hans Selye. Încă din vremea când era student în medicină la Universitatea din Praga, Selye a fost surprins de sindromul general al maladiei, sindrom descris la pacienţii afectaţi de boli infecţioase, prezentând toţi aceeaşi simptomatologie, însă fără vreun simptom specific. Selye deduce din aceasta că trebuie să fie vorba despre un răspuns nespecific al organismului la boală. Tot în anul 1936, Selye descrie „sindromul general de adaptare” (SGA) ca fiind efortul făcut de organism pentru a răspunde solicitărilor mediului [6, p. 286].

În accepţiunea sa iniţială, termenul de „stres” desemna o stare de tensiune, de încordare. H. Selye i-a dat un conţinut şi un sens nou, exprimând prin el aşa-numitul sindrom general de adaptare (General adaptation sindrom). Pentru Selye, reacţia la stres este nucleul adaptării însăşi: „În timp ce stresul se reflectă în suma tuturor modificărilor nespecifice generate de expunerea continuă la un stresor, în dezvoltarea lor în timp, sindromul general de adaptare încorporează toate aceste modificări nespecifice determinate de expunerea continuă la un stresor, aşa cum apar ele [6, p. 287].